După Descrierea istroromânei actuale, Bucureşti, 1971,
urmată de capitolul Istroromâna din Tratat de
dialectologie românească, Craiova, 1984, p. 550-598, şi
numeroase studii şi articole privitoare la istroromâni, publicate
în diverse reviste de specialitate croate sau străine, A. Kovacec
readuce în actualitate dialectul istroromân prin noua sa lucrare
Istrorumunjsko-hrvatski rjecnik (s gramatikom i tekstovima).
Lucrarea,
însumând 378 de pagini, a fost publicată în Biblioteca VERBA MORITURA I,
colecţie al cărui redactor responsabil este prof.
dr. Goran Filipi,
fiind studiată în manuscris şi
recomandată
de doi cunoscători ai dialectului istroromân, acad.
Vojmir Vinja, de la Universitatea din
Zagreb, şi
prof. dr. Goran
Filipi, decanul Facultăţii de Filozofie din
Pula a Universităţii din
Rijeka.
Dorim să
spunem, din capul locului, că A.
Kovačec
este unul dintre cei mai buni specialişti în
dialectul
istroromân, fapt dovedit prin toate lucrările sale. Elev al romanistului
de prestigiu, acad.
Vojmir
Vinja, cel care, printre altele, a adus
numeroase completări la Dicţionarul etimologic al
limbilor romanice
al lui
Meyer-Liibke, tânărul asistent A.
Kovačec a fost îndrumat spre studiul
dialectului
istroromân de către maestrul său şi ajutat să facă acest lucru temeinic.
Una dintre condiţiile
esenţiale ale reuşitei era cunoaşterea limbii române (alături de limbile
cu care istroromâna a fost în
contact, mai ales croata şi italiana.). Pentru a i se uşura învăţarea
limbii române A. Kovačec a fost trimis
ca lector de limbă croată la Universitatea din Bucureşti, în anii şcolari
1960-1962. în această perioadă el a
fost ajutat să se iniţieze în dialectologia românească, la Centrul de
Cercetări Fonetice si
Dialectale din Bucureşti. Despre perioada în care a lucrat la acest
institut, A. Kovačec spune următoarele:
„Este pentru mine o plăcută datorie să adresez mulţumiri
conducerii Institutului care mi-a pus
la dispoziţie mijloacele tehnice necesare, precum şi specialiştilor de la
Institut - în mod deosebit domnilor Andrei Avram,
Marius Sala şi Valeriu
Şuteu - care, în orice moment, au avut
amabilitatea să-i dea sprijin unui începător în dialectologia românească "
(p. 377).
Lucrarea de
care ne ocupăm are trei secţiuni mari: Dicţionar (p. 17-230),
Gramatică
(p. 231-316),
Texte (p. 317-375), precedate de un Cuvânt înainte
(p. 7-15, în care se descrie
conţinutul dicţionarului, cu
indicaţii privind folosirea lui), Bibliografia (p. 369-373)
şi un rezumat în limba română, intitulat Glosar istroromân-croat
(cu gramatică şi texte) (p. 377-378).
Gramatica
are
următoarele capitole mari :
–
Indicaţii sociolingvistice privitoare la istroromână şi la vorbitorii ei
(cu următoarele
subcapitole:
Răspândirea şi numărul vorbitorilor, Idiom fără instituţii
oficiale, Bilingvismul, Numele
aşezărilor şi graiul locuitorilor
lor, Originea istroromânilor şi a istroromânei, Românii din
Krk şi
istroromânii),
–
Fonologia
(vocale, consoane),
–
Morfologia
(substantivul, adjectivul, articolul, adjective şi pronume determinative,
verbul,
adverbul, prepoziţia, conjuncţia),
–
Particularităţi sintactice,
–
Lexic
(Deosebiri lexicale dintre graiul din Jeiăn şi
cel din sud, Unele caracteristici ale
graiurilor istroromâne în comparaţie
cu alte graiuri ale limbii române).
Capitolul Texte conţine 16 piese (trei din
Suşnieviţa, două din Costârcean, câte
unul din
Nosola,
Sucodru şi Gradine şi cinci din
Jeiăn). Textele propriu-zise sunt precedate de
o scurtă
explicaţie
privind felul în care a fost simplificată transcrierea, de lista
localităţilor din care au fost
culese, cu indicarea numelui şi a
datei naşterii pentru fiecare informator. La începutul fiecărui text se
dă un pasaj transcris fonetic, în
sistemul impresionist al ALR, după care urmează textul redat într-o
transcriere simplificată, fonologică,
menţinându-se, în afară de ceea ce este distinctiv, şi „unele
variante caracteristice care
păstrează «culoarea locală» a pronunţării”
(p. 377). Acest procedeu 1-am
folosit, împreună cu E. Petrovici, în CL,
IX,
1964, nr. 2, p. 208 şi urm.
În general, accentul nu a fost notat pe cuvintele monosilabice,
cu piţine excepţii, ca: ói (p. 29), nói (p. 346),
ó, óh (p. 346), stó (p. 348), cá, rém (p. 349).
Forma neaccentuată om e notată în titlul articolului fără
accent, dar de fiecare dată, în cele şapte exemple din cadrul
articolului, e notată cu accent (p. 137). În schimb, accentul nu a
fost notat pe cuvântul áli atât în Dicţionar cât şi,
de 37 de ori, în texte. El putea fi notatáli sau putea să se
explice că acest cuvânt poartă accentul pe a, fără a fi
labializat. Se mai găsesc şi alte scăpări, inerente unor astfel de
lucrări. Deşi pe cuvântul iuva, iuve accentul e notat atât
în titlul articolului cât şi în opt dintre cele nouă exemple,
într-unul nu e notat, la fel ca în textul XII (p. 348, rândul 3 de
jos), dar notat, de la acelaşi vorbitor, în textul XI (p. 346,
ultimul rând). Acestea nu sunt considerate de noi grejeli, ci
simple scăpări de notare sau, mai degrabă, scăpări la culegerea
computerizată. În aceeaşi categorie menţionăm de-Iâcu şi aţele,
în loc de de-I ácu şi aţele 'dă-i acul şi aţa' (p. 26,
s. v. âţe). Mai amintim câteva astfel de scăpări:
bacalâin, în loc de bacalâiu 'morunul', în exemplul
[mulâra] l-av abătut ca si când bacalâin '[femeia] 1-a bătut de
parcă [era] morun' (p. 35, s. v. bacalâ). Că e o greşeală de
culegere o dovedeşte acelaşi citat folosit corect la p. 20 (s. v.
abate), în exemplul mâne, t-ai nuste caro se marânke
'mană, aceea e ceva ce se mănâncă' (p. 112, s. v. mâne), t-ai
trebuie înlocuit cu ţa-i. Pe aceeaşi pagină (s. v.
măre) se dă exemplul măr munţ, tradus în croată prin
velika svadba 'nuntă mare'; munţ trebuie înlocuit prin
nunţ. Nunţ e un plurale tantum şi are sensul 'nuntă'
(cf. CL, IX, 1964, nr. 2, p. 198-199), cuvânt atestat şi glosat
corect de A. Kovacec (p. 130).
La prepoziţia na, alături de exemplele corect folosite,
apare cuvântul naópac, care nu are ce căuta acolo. El nu are
nimic comun cu prepoziţia amintită, ci este un cuvânt împrumutat
din croată (naopako 'invers, contrar, pe dos, anapoda'),
cuvânt ce se află ca titlu de articol (p. 124).
Se mai observă şi câteva trimiteri la cuvinte inexistente.
Astfel, de la află, se trimite flâ. De altfel,
ţorra&flâ e tratată în titlul articolului află, cu
indicaţia că ea se foloseşte în satele din sud. în acest caz
trebuia să se dea fornra/Jîla locul său alfabetic, cu trimitere la
află, fărăasemaitrimitedelaa//<îk//<i
De la ânc, anca se trimite la ânţa, care nu există
nici în Dicţionar, nici în textele publicate de A. Kovacec.
Cu acelaşi sens, autorul înregistrează alte două articole anca,
ance şi ânţ, ânta, cu trimiteri încrucişate corecte.
Forma ânţa există în istroromână şi a fost atestată de
Sextil Puşcariu în textele 7/33 şi 28/10 din vol. I al monografiei
sale Studii istroromâne.
La verbul ară (p. 23) e dat exemplul üiva arate
'loc, ogor arat'. Nu credem că ar fi fost greşit dacă autorul ar fi
dat în dicţionarul său şi adjectivul arăt.
La verbul are, cere, fâre se dă şi forma de participiu
trecut cerşit, ilustrată prin trei exemple: cerşit-a şi
cerşit rent'e 'a căutat şi a căutat mai departe', se ai că
cerşit ai ânc aflat 'dacă aia ai căutat, ai aflat aici', ie
t-av cerşit ân sâmân 'el te-a căutat în iarmaroc', dar la
pagina următoare apare un articol care redă verbul tranzitiv
cerşi, cerşi, 'a căuta', cu exemplul: pre tot am cerşit câlu
ali nu l-am aflat 'peste tot am căutat calul dar nu l-am afla'.
Urmează imediat articolul cerşit, cerşit, cu indicaţia că
reprezintă participiul trecut al verbelor care (cere, ţere) şi
cerşi. Pe bună dreptate autorul arată astfel că există două
verbe care (cere) şi cerşi.
Numărul articolelor din Dicţionar trece de 3 300 şi se
referă numai la cuvintele atestate în textele culese de autor.
Numărul real al articolelor este însă mai mic, dacă avem în vedere
că unele variante sunt definite fiecare la locul său alfabetic:
asâ (p. 24), cu trimitere la să, aşă, şă, şi aşă
(p. 25), cu trimitere numai lasă şi şă. Există, de
asemenea, articolele diferite să (p. 170) şi şă (p.
188), definite fiecare, având şi trimiteri încrucişate. Tot astfel
avem forma scule (p. 173) 'gaură', cu indicaţia că circulă
în Suşnieviţa, şi cu trimitere la scule (p. 189). Alături de
forma din titlu, care are indicaţia că circulă în satele din sud şi
la Jeiăn, e dată şi varianta scule de la Suşnieviţa,
definită, ca şi în primul caz, prin rupa 'gaură'. Aceeaşi
situaţie se găseşte şi în cazul adjectivului (scur), scure,
scuro (p.174), cu indicaţia că la Suşnieviţa se rosteşte şi
şcur, -e, -o 'întunecat, obscur', şi că el se foloseşte şi
substantivat, cu înţelesul de întuneric. Cuvântul, considerat
adverb, e tratat şi la litera Ş: şcuro (p. 189), ilustrat de
exemplul ie şcuro ca şi córbu 'e întunecos ca şi corbul'.
Credem că, în acest caz, mracno are, pentru istroromâni,
sensul 'negru'.
Astfel de situaţii se datorează inexistenţei unui grai standard;
de aci apare dificultatea, e drept, adesea subiectivă, de a stabili
care e cuvântul de bază şi care e varianta. S-ar putea lua în
calcul extinderea geografică, dacă ea e cunoscută, sau apropierea
de etimon.
Numărul real al articolelor din Dicţionar s-ar fi redus
şi dacă autorul nu ar fi tratat ca articole separate formele
reflexive ale verbelor. Astfel, găsim tratate separat verbele
ascúnde (tranzitiv) şi ascúnde se (reflexiv), abate
şi abate se, acaţă şi acaţă se, ruyă şi ruyă
se etc. Sunt şi cazuri în care gerunziul e tratat separat de
infinitiv. Astfel, găsim articolele ară şi aronda, âmnă
şi âmnanda, mnă şi mnânda, trăze şi tragânda.
Numărul articolelor s-ar fi redus şi dacă autorul nu ar fi dat
articole separate pentru fiecare sens al unor cuvinte, ca în cazul
lui ântre (două articole), ântru (trei articole) etc.
Faptul că unele cuvinte sunt definite în mai multe locuri nu
constituie o greşeală; poate fi în avantajul utilizatorului
textelor şi al dicţionarului, care găseşte mai repede sensul unui
cuvânt. Este dreptul fiecărui autor de dicţionare să-şi stabilească
propriile norme de redactare.
Ca şi în transcrierea ALR, majusculele nu sunt notate, cu
excepţia adjectivului lovrânţi (locuitori ai satului
Lovran), care a fost redat în transcrierea simplificată a textelor
VIII (p. 342) şi IX (p. 343) cu majusculă, sub influenţa grafiei
croate, în Dicţionar, atât substantivele comune cât şi
adjectivele care indică apartenenţa la o localitate sau la un popor
sunt notate, în dialect, cu iniţiale minuscule, dar glosate cu
iniţiale majuscule (lovrânţi - Lovranci, ivâne -
Ivanje, Ivanjdan, vlah - Istrorumunji).
În privinţa transcrierii, mai observăm că š a fost redat
prin s, în timp ce z a fost menţinut. E posibil ca la baza
menţinerii lui să fi stat dorinţa de a nu fi confundat cuj din
grafia croată, care-1 redă pe i. Înlocuirea lui c
croat prin / ne duce la concluzia că menţinerea lui z e o simplă
scăpare.
În încheiere dorim să subliniem că lucrarea discutată este
deosebit de valoroasă, atât prin materialul ce-1 conţine cât şi
prin competenţa cu care a fost descris şi interpretat. Scrisă în
limba croată, ea se adresează, în primul rând, cunoscătorilor
acestei limbi. Romaniştii, cei mai interesaţi în a studia o astfel
de lucrare, au la îndemână lucrările autorului amintite la
începutul prezentării, mai ales pentru partea teoretică şi pentru
descrierea gramaticii. Publicarea în întregime a glosarului
istroromân, cu definirea termenilor în limba română, ar fi deosebit
de utilă pentru cercetătorii care nu cunosc croata, romaniştilor
şi, mai ales, romaniştilor.
Acum, când istroromâna mai trăieşte prin puţinii oameni din
generaţia vârstnică şi mijlocie, când copiii, putini la număr, nu o
mai vorbesc, când stingerea ei este iminentă, trebuie să ne
exprimăm recunoştinţa faţă de acei oameni care şi-au dedicat ani
din viaţă pentru studierea şi descrierea acestui dialect. Munca de
teren se face cu privaţiunile şi sacrificiile pe care dialectologii
şi le asumă în mod conştient şi voluntar.
Cinste acelor oameni care, susţinând adevărul ştiinţific,
studiază şi descriu graiurile istroromânilor, acum, când
pseudosavanţi, şovini şi retrograzi, care-şi etalează titlurile de
doctori în ştiinţe şi de profesori, neagă pur şi simplu, împotriva
tuturor evidenţelor, existenţa istroromânilor şi apartenenţa lor la
neamul românesc. Astfel de „savanţi" îi consideră pe istroromâni
protocroaţi şi le găsesc originea prin secolul al XIV-lea înainte
de Cristos. Articolele lor, publicate prin reviste ştiinţifice sau
prin ziare de mare tiraj, sunt nocive pentru istroromânii care nu
au cunoştinţele filologice şi istorice necesare pentru a le
înţelege absurditatea, dar îi descalifică pe autorii lor în faţa
adevăraţilor savanţi, corecţi şi obiectivi, care nu se pot coborî
la nivelul lor pentru a-i combate.
Unul dintre aceştia din urmă, savant de mare clasă, prieten
sincer al românilor, este academicianul August Kovacec.